11.03

Deschid ochii si privesc monstruosul rezultat al mintii mele bolnave. Cat de neatenti sunt oamenii...
-Nu mai plange! Nu mai geme! Simt totul asa cum o faci si tu. Doare? Doare, dar asta dezvolta imunitatea.
Intrebare retorica, imi dau singur raspuns. Asa am ajuns? Sa imi placa asa ceva?
-Zambeste...!
Zic, in linistea ce ne inconjoara.
-Zambeste !!
Un geamat se conforma, in timp ce cutitul trecea prin dreptul scotch'ului, in spatele cui doua buze tindeau sa zbiere.
-Nu trebuie sa mori suparata. Sunt alaturi de tine, am simtit mereu ce ai simtit si tu, nu trebuie sa iti faci griji...
Sunt una cu tine. Doua suflete pereche, credeam ca asa ceva nu exista! Ridic cutitul, asteptand sa simt in final teama aceea adevarata pe care teoretic o impartaseam de fiecare data.
-Plecam in acelasi timp, bine? Am facut totul impreuna si nu va schimba moartea asta!
Satul de intrebarile retorice la care nu as fi avut cum sa primesc raspuns oricum, infig cutitul in ceafa, observand intr'un final ca da, chiar impartaseam unul altuia absolut tot ce simteam. Ceafa mea se porni sa se desfaca in aproximativ acelasi timp, sangele umpland camera din doua parti.
-Suflete pereche...
Am zis intr'un final, cazand pe spate in timp ce mintea mea incepea sa ameteasca.
-Daca nu mor eu, nu o sa mori nici tu...
Realizand ca eram in sfarsit impreuna, si la bine si la rau, am facut un ultimul gest pe care il puteam face, murind fericit si, tipic, cu zambetul pe buze...

11.03.2011
16:01


Si intuneric se facu!
END!!!