Cand zambetele ating finalul cel din urma, atunci trebuie sa te astepti la orice fel de emotii, chiar si rele chiar si bune, insa ambele iti ingheata in felul lor inima. Cele rele de teama sau melancolie, iar cele bune de bucurie, aceasta din urma insa neputand a se manifesta prin zambete din cauza primelor emotii, care sunt prea multe, prea puternice si dureroase.
Era a treia zi dupa trecerea mamei in nefiinta si ajunsesem ziua de 7 mai, ziua mea. Totul era incetosat, era si luni si nimic nu-mi putea trece gandurile insangerate de partea uitarii. Spitalul ar fi trebuit dat in judecata...
Ignorand orice forma fie ce trecea pe langa mine, strabateam strazile pierdut in mintea mea, ale carei amintiri vii ma copleseau si sfasiau. Apoi mi-am dat seama ca ma gaseam in fata portii scolii. Acum realizam ca aveam si ghiozdanul in spate.
Am trecut pragul usii, la intrare, si o forfota ma intampina...
"La multi ani!" mi-a zbierat o gramada de rasete. Colegii avusesera ca de obicei intentii sustinatoare si ma salutau binevoitori. Rasetele acelea ale lor sincere... Ce stiau ei de durerea ce-mi impungea violent inima? Imi facusera o surpriza, se bucurau, ca si mine, dar nu ma puteam incadra in grupul lor la categoria 'fericire'.
Am afisat in expresia mea faciala un ranjet vizibil fortat si am continuat sa trec prin multimea pe al carei umar ma puteam sprijini in cazul unui moment de neliniste, care se dadea, socata de reactia mea, la o parte...
