03.03

Nu imi mai vine sa ma enervez fara motiv, acum totul e calculat si ma privesc atat de obiectiv incat uneori ma intreb daca eu traiesc pentru mine sau doar sa ghidez un trup prin ceea ce cred eu ca i'ar fi viata. Indepartez imaginatia, dar in locul ei adap ganduri logice si complexe care ma pun in situatii previzibile si fixe, nici nu mai stiu ce sa cred tinand cont ca parca mai am doar un pas pana la a sti tot. Dar parca o amintire imi surade mintea si ii prezinta acel eu pe care il simbolizam odata, acel eu care'si prelua, primea sau inducea dureri psihice in mentalitatea sa, isi curma visele cu ganduri negativiste si traia in placerea chinului. Parca un gand incearca sa'mi sparga granitele imunitatii inchipuite si sa'mi aminteasca profunzimea abundentei placerii provocate de tristetea ploii. Parca o dorinta ma ademeneste inapoi...
Nu pe acest adolescent usor ingamfat si zeflemitor care te poate convinge ca scaunul din fata ta nu exista, ci pe acel pre-adolescent frustrat si insetat de incercarea de a se folosi de imaginatie pana ii gaseste limita, pana cand saturatia respectivei nu permite mai multa. Sa o epuizez, iar pe nimicul care ramane din ea sa'l epuizez de asemenea. Sa vad toamna, sa simt toamna, sa ma bucur de prezenta ei si sa ma devotez ei in toata puterea mintii mele, sa incerc sa evit limitele creatiei si sa ma pierd pe taramuri pe care psihicul meu inca nu si le'a revelat.
Nu e toamna, e una din zilele ca de toamna ce fac primavara misterioasa. Iar durerea de cap nu e un lucru de care sa scap in momente ca acesta, ea reprezinta amplificarea gandirii mele de acum cativa ani... E un eu lasat in urma de mult, fad, aproape ca de nerecunoscut... Doar de simtit...
In acele zile durerea de cap ce ma facea sa vreau sa'l izbesc pe acesta de toti peretii nu era un chin. Era o rutina, timp de 2 ani a fost, iar acum ma dopez cu boabe ca ma doare o saptamana capul. E tragic, ma simt ca si cum as incerca sa iau pastile anti'sine, nu e corect pentru amintirile mele.
Dar evoluez, nu? Durerea devine indiferenta si e numai buna de tratat etc, asta inseamna evolutie!
Si da, mi'e dor de mine, si mi'e dor sa scriu asa cum imi placea sa scriu acum ceva timp, fara sa'mi masor cuvintele, fara sa'mi pese de limbajul folosit, fara sa ma intereseze cine ma pupa in fund si pe cine pup in fund cu scrisul pentru ca nimeni nu poate considera ca fac asta pentru el, o fac pentru mine, pentru echilibrul meu si pentru dorintele mele de refulare. Cine citeste asta? Cel mai probabil nimeni, sau posibil eu in scurt timp pentru a'mi verifica amintirile. Dupa se pierde totul, se pierd cuvintele mele aruncate aiurea in propozitie, se pierd frazele probabil fara sens ce fac monologul asta, si tocmai de'aia vreau sa mai profit macar o data de o oaresce revenire la gandirea mea 'de odinioara', pentru ca, desi a fost cea mai trista perioada din viata mea, a fost si cea mai frumoasa... Sau asa cred in momentul asta, iar maine imi vor arunca iar sarcasmul pe lume si'mi voi continua planul de a ma ridica in ochii tuturor, asta ramane de vazut
maine.
Nu mai e haos... Si ploua!
Ploaia nu face casa buna cu linistea, sau cel putin creierul meu nu e o casa prea buna ca cele doua sa convietuiasca in ea.
Nu e toamna - ploua. E trist si mi'e dor de mine...

22:45
03.03.2014



Si intuneric se facu! 
END!!!

23.05

Nimic nu va fi ca inainte, iar acum ca am crescut, si imi pot permite mai multe, ma agat de orice sansa pentru a trai viata cat mai placut posibil, cat mai 'la maxim' am ocazia, astfel facand prin placeri timpul sa treaca si mai repede ca pana acum, respectiv hranindu'ma cu dopamina in urmarea de a dori si mai multa.
Si scriu tot ce scriu acum cu toate ca eu nu mai apartin acestui tip de refugiu de o perioada, dar ca in orice perioada din viata... raman amintirile! Ramane dorul acela ofticat pe acel eu cu gandire mult mai creativa si mai originala care ma doream si reuseam a fi acum ceva ani, in perioada antisociala de profunzime maxima. Nu mai exista acea confuzie sentimentala in mine, nici vlastarele creatiei inocente, si nici momentele spirituale in care'mi goleam mintea oferindu'mi posibilitatea incredibil de greu de obtinut de a nu ma gandi la absolut nimic, de a avea mintea si privirea goale, in timp ce urechile'mi igorau pasarelele ale caror melodii agitante se regaseau in fundal.
Din cauza ca, de fapt, nu mai exista 'eu', ci doar o minte schimbatoare alcatuita din zeci de personalitati ce se gasesc sub forma de 'cunostinte'. Opiniile'mi vaste treptat dispar, fiind inlocuite de cuvinte adoptate de la mii, daca nu zeci de mii de origini, pastrand in mica parte inclinatia filozofica pentru abstract (generalizat) si gandire logica.
Asadar unde ma gasesc de fapt? Utilizand ca referinta timpul (ca spatiul este neglijabil, nefiind bagat in seama deloc in acest monolog), as fi tentat sa ma folosesc de 'ani', insa drept vorbind sunt de fapt la cateva secunde de gandit departare, dar din ce in ce mai putine persoane isi raporteaza viitorul la trecut din confort, asadar (cu riscul de a uita cine sunt) de ce sa nu fiu si eu lenes?

01:09
23.05.2013

Si intuneric se facu!
END!!!

Sa traiesti este cel mai rar lucru din lume. Majoritatea oamenilor exista si atat

Si pana la urma ce inseamna viata?
Definind si analizand acest termen vast, ne putem limita la doua sinonime de baza, cu semnificatii diferite. Astfel, prin 'a fi' ne rezumam la limitarea ideii de viata si doar la posedarea acesteia.
Majoritatea oamenilor apartin acestei categorii: sunt acei oameni goi, care trec prin viata cu bune, cu rele, care se considera in zeci si sute de mii de moduri pozitive, care se duc la gradinita, apoi la scoala, apoi la munca, apoi in mormant. Desi nimeni nu poate sa spuna ca un om de acest fel, ca mine, ca tine, ca x etc, nu este unic, asa cum nimeni nu poate nega complexitatea vietii simple a respectivului, robotizarea conduce la cresterea numarului de zombi pretutindeni, in orice fel, inconstient si incotrolabil.
Intreband un astfel de zombi despre opinia sa asupra propriei vieti cu intrebari de genul "Te consideri robot?", marginit de orizonturi si de orgoliu, certitudinea unui raspuns negativ este maxima, spre sustinerea visurilor sale si in ciuda aplicarii lor. Si bineinteles ca acestea din urma ne fac diferiti, insa posedarea unui numar crescator de visuri inutile ne ademeneste prin frumusetile sale in mirajul falsului 'eu', care se contureaza in prezent prin raportarea la viitor, adica la aceste visuri de neindeplinit.
Si asta ne trimite la cel de'al doilea sens al vietii, acela de 'a trai'. Acest termen exprima o nuanta extrem de vie inca de la rostirea lui, cu toate ca in esenta are aceleasi baze, anume visurile, eventual comune, ca primul termen specificat, dar adoptand o alta conotatie. In acest caz acestea sunt indeplinibile, in primul rand pentru ca depind numai de prezent, neavand nicio altercatie cu trecutul ori viitorul, rezultand asadar regula fundamentala ce constituie principalul ideal al vietii: trairea clipei.
Caci in cunostinta de cauza, viitorul devine atat de previzibl incat viata in sine se transforma in rutina robotica specificata anterior, de care depindem cu atat mai mult cu cat stim mai multe informatii ce ne incarca gandirea despre viitor.

Si intuneric se facu!
END!!!

19.08

 Si iata'ma revenind in cadrul blogului, in cadrul gandurilor mele negre si funebre, motivat de ura si dezgust de sine ca sa continui sa scriu, vizualizandu'ma intr'un fundal alb cu capul in genunchi dezvoltand idei despre moarte si asemuind'o pe aceasta cu lucruri din viata de zi cu zi pentru o rutina cat mai infricosatoare.
Pentru ca pana la urma frica de moarte conduce omul in viata, ea il motiveaza si il conduce in situatii neasteptate.
Si astfel ma straduiesc sa'mi propun macar sa ma uit la cartea pe care am inceput'o de mai bine de juma' de an, care zace pe masa si nu'mi starneste nicio emotie comparativ cu calculatorul.
Tata avea dreptate cand zicea ca sunt un nimic, cand urla ca daca plec din casa parinteasca n'o sa ma descurc, ca o sa ajung un nimeni din celelalte sute pe care le vezi zilnic in autobuz, un nimeni pe drumul sau catre nimic...
Si poate te amuza toate aberatiile enumerate mai sus, mi s'a ras in fata in timp ce povestirile'mi relatate in scris in momente critice de depresie erau citite cu un sictir suprem... Dar eu asta simt. Ma doare cand scriu asta, pentru ca realizez cat de dificil e pentru mine sa'mi exprim sentimentele chiar si fata de mine, si pentru ca exprimarea acestora este efectuata punand cap la cap toate lucrurile negative din viata mea, damite ca un oarecare care citeste doua randuri sa le ia in batjocura cu toate ca exprim aici ceea ce multi au simtit cel putin o data in viata lor (si ma refer aici si la acel oarecare abia specificat).
Si la cata ura am acumulat din nou, si la cata ura acumulez in continuare, o sa revin sa'mi golesc paharul de cate ori o sa am ocazia, transformand fiecare picatura de ura in cuvinte insangerate pentru a continua sa rezist cu ce ura va urma sa picure din nou in pahar...

19.08.2012
02:33

Si intuneric se facu!
END!!!