Tipica intrebare 'De ce...?'

De ce tristetea domina celelalte sentimente din sufletul meu?

De ce nu exista clipa de liniste, ori clipa in care sa nu ma gandesc la moarte?

De ce vreau sa omor pe cineva?

De ce vreau sa ma sinucid?

De ce nu pot fi ca mama, de ce nu pot fi un om cu puteri paranormale (multi probabil nu cred ca exista asa ceva, dar se poate citi viitorul, este dovedit)?

De ce a murit la 36 de ani, cu o zi inainte de a face eu 4 ani?

De ce nu pot fi ca tata, om cu initiativa, sincer si modest, care nu se da in spate de la a face ceva folositor?

De ce cred ca nu o sa ajung la varsta lui vreodata?

De ce prefer lenea inainte de toate?

De ce nu vreau sa ma culc inainte de 10 jumatate?

De ce gandesc de fapt ca am nevoie de un psiholog?

De ce nu ma cert cu nimeni?

De ce imi place sa fumez?

De ce admir 'streangul' (fularul) prima oara la o persoana?

De ce ma doare capul mereu?

De ce nu ma consider ca ceilalti, de fapt?

De ce sunt cel mai mic, si am frati (si o sora bineinteles :D) care au varste duble ca a mea?

De ce sunt obsedat de calculator, respectiv de net?

De ce vreau sa scriu in fiecare secunda ce gandesc?

De ce nu pot zambi (nu 'rade') sincer?

De ce sunt asa emotiv?

De ce imi place sa fiu sincer cu oricine, mai ales cu necunoscutii?

De ce tremur de nervi in fiecare zi?

De ce imi place rap`ul?

De ce stau seara meditand, gasind detaliile perfecte ale unei crime?

De ce imi place sa admir fiecare cutit, sa il tin in mana, si totodata de ce ma feresc de el?

De ce admir natura cautand locul in care pot fi relaxat, stiind ca nu o sa fiu niciodata relaxat?

De ce prefer singuratatea?

De ce prefer vorbitul la telefon, ba chiar prin mesaje sau mess, in loc de o convorbire intre patru ochi?

De ce imi tremura inima la propriu si simt fiori reci pe spinare cand ma gandesc la anumite persoane?

De ce gandesc de rau pe toti cei dragi mie?

De ce prevad moartea la fiecare pas, de parca doar imaginandu`mi moarte pot sa supravietuiesc?

De ce imi plac filmele horror cel mai mult?

De ce admir fiecare persoana in parte?

De ce ma analizez, practic la fiecare pas, pe mine insami?

De ce cercetez reactiile prostimii in cazul in care ceva neobisnuit se intampla?

De ce ma folosesc cobai si fac una, alta, ca sa par dereglat psihic si sa analizez chipul necunoscutilor?

De ce imi place durerea atunci cand nu e prea puternica?

De ce ma gandesc sa`mi fac rau si nu`mi fac?

De ce am o constiinta asa de ciudata si nu ma lasa sa transform fictiunea si visurile in realitate?

De ce gasesc mereu cate un final sinistru, ba chiar macabru, la absolut tot ceea ce se intampla?

De ce nu vreau sa ma culc stiind ca maine e luni si deja e 12 noaptea, iar dimineata plec foarte devreme?

De ce insist ca nu simt nimic, chit ca exista un numar prea redus de persoane ale caror prezenta ma innebuneste?

De ce imi place sa admir ore intregi poze ale respectivelor persoane si sa imi spun cata sinceritate, tenacitate si istetime exprima ochii lor, cu o urma de inocenta in strafunduri?

De ce ochii ma inspira cel mai mult?

De ce imi place sa admir degetelele fetelor de aproape?

De ce prefer sa vorbesc mai mereu pe un ton arogant, plictisit?

De ce cred in iubire la prima vedere, caci firile respectivilor pot fi total diferite si daca aleg sa o ia pe acelasi drum prea repede in scurt timp se vor razgandi?

De ce inca mai cred ca o sa iubesc persoana cu care voi fi?

De ce prefer ca atractia sa apara dupa primele zile de comunicat relativ exagerat?

De ce ma ating cuvintele?

De ce doare adanc atunci cand cineva cunoscut imi arunca o privire sincera plina de ura (cu exceptia mamei)?

De ce...?

Si pana la urma, de ce m`am straduit sa scriu postarea asta, caci e ceva tipic adolescentilor? :|

Si intuneric se facu!

END!!!

Degeaba...

 Hehe, se pare ca este prima data cand nu`mi fac schite pe ceva ca pe urma sa postez pe blog.

Pur si simplu am simtit nevoia sa scriu. Nu stiu de ce, dar imi tremura mainile, si parca astfel le ajut sa`si revina.

Dar de fapt nu doar mainile tremura. Furia trece prin tot corpul. Furia ma cuprinde si ma sfatuieste ce sa fac. Trebuie sa opresc tremurul asta, si stiu cum, dar nu am cum acum, deoarece in primul rand stiu ca ma va roade constiinta. Trebuie sa simt sangele cuiva, mirosul, gustul, trebuie sa vad culoarea aceea specifica, deosebit de frumoasa si misterioasa.

Trebuie...

Ma doare gatul, ma doare capul. Ma dor degetele, si nu stiu unde vreau sa duc cu ce scriu aici, asa ca voi continua pana imi voi da seama.

Curand se va intampla, nu stiu in ce imprejurari, dar categoric se va intampla. Nu cred ca e nevoie de experienta, trebuie doar sa se intample asa cum simt in momentul respectiv, si voi scrie toate detaliile pe blog.

Imi amintesc acum de veselia vremurilor trecute in care pur si simplu nu stiam ce e aia viata, cand toti erau in jurul meu asa cum ar fi trebuit pentru perioade lungi de timp. Acum totul se schimba mult prea repede. Nu`mi pot da seama cine e cine, si ce vine pt mine.

Mai stiti oare clasa a 6`a? Atunci cand nu mai e asa multa toceala si incepe mintea sa functioneze mai logic, cand simteam la propriu roseata din obraji cand priveam anumite persoane dragi, felul in care ma facea una anume sa ma pierd prin simplul fapt ca ma privea. Era alta viata, ma simteam altfel.

Acum nu mai simt nimic. Realizez treptat ca este cat se poate de adevarat faptul ca nu mai pot simti aproape nimic. E bine sa ai familie mare, e bine sa te intelegi mai mult sau mai putin bine cu toti, dar se ajunge la momentul in care incep sa moara, pe capete, si se duc, si se duc cu totii. A trecut vremea fericirii si cine stie cand se intoarce?

Eu.

Niciodata.

Am profitat cat am putut, iar acum a trecut, si trebuie sa suport consecintele fericirii mele de atunci. Ce e bun nu tine mult, iar asta este cea mai importanta lectie pe care un om o poate invata in viata sa.

Vremea in care credeam ca simt, ca am familie si ca ii iubesc, in care prietenii insemnau ceva etern, in care dragostea dadea din maini  sa iasa in evidenta, s`a dus. Sunt confuz, insa stiu categoric acest lucru, stiu ca dragostea e starnita temporar din lipsa de ocupatie. Oamenii niciodata nu vor cunoaste dragostea adevarata, acest fapt e logic, categoric.

Insa eu inca sper...

Pana de curand ziceam ca eu nu o sa beau, nu ma apuc de tutun, sau de fumat... (cunoscatorii). Ma uitam cu groaza la filme horror fara sa stiu ca prea putin timp mai tarziu ma voi uita cu pofta...

Si totusi nu inteleg de ce gandesc toate acestea si ce rost are aceasta postare.

Vreau un psiholog...............

( Voi face un alt blog curand destinat creatiilor... diferite, si poeziilor. I hope we could... KeTcHuP!  :| )

Si intuneric se facu!

END!!!

22.12

 Omului ii sta in fire sa se schimbe, si odata cu schimbarea initiala, vizibila, rezulta alte schimbari, mai mici poate, si ele provoaca altele, si tot asa pana ce omul devine cu totul altul, probabil si fizic dar in primul rand mental. Asa cum tot ce e bun are o limita, asa si raul are perioade de ezitare dand voie omului 'sa ia o gura de aer'.

Gura de aer din momentul de fata se pare ca e mai ciudata decat ce ma asteptam totusi. Amuzamentul prinde viata, si viata parca e un amuzament special.

'Gura de aer' cu ochi verzi suna ciudat, nu? Eh si totusi ma incapatanez sa evit substantivul acela anume, ca sa vad cat de adanc priveste cititorul. Ma simt ca si cum as vedea pe cineva care cade brusc si orbeste, si intinde mainile spre mine in speranta ca`si va recuperea vederea. Ce ar trebui sa fac, nu stiu, pt ca orice fac e in regula, si asta ma debusoleaza. Dar problema este ca nu`mi raspund la intrebarea: 'Dar oare eu vad?'.

Asta este piesa cea mai importanta, si nu stiu cum sa`i dau de cap, insa ma bucurea ideea ca poate si eu intind indirect mainile, sperand ca ne vom ajuta reciproc in recuperarea vederii.

Oare ce chip trebuie sa ii prezint? Oare cum ar trebui sa ma schimb? Oare cum reactioneaza la lucrurile mai ciudate care i se spun? Insa oare de ce ma intereseaza toate acestea???

Analizand pe toate partile, excludem categoric posibilitatea unei impresii dezamagitoare, caci este pur si simplu inadmisibil. Dezamagirea este crunta, si nimeni nu o merita, chit ca ne macina creierele in viata de zi cu zi. 'Fatal si Exclus', cu punct in coada. Nu se poate, mai ales la cum e ea. A ajuns la momentul in care cade, si trebuie sa aiba pe cineva care sa`i spuna ca are parasuta totusi in spinare, insa momentul e si mai critic deoarece crede ca oricine poate face asta.

Chiar daca in context m`am caracterizat ca un oarecare, nu pot exclude si varianta aceasta totusi, pt ca recent ma simteam la fel, insa cand am aflat detaliile chiar de la ea am zis 'Eu ca eu, dar asta e deja prea mult pt asa o varsta!' si pur si simplu am simtit ca nu trebuie sa ma consider asa inutil, pt simplul fapt ca nu sunt, si cineva care nu ma cunoaste are incredere deplina in mine. Mi se pare e`a dreptul colosal si wow, chiar sunt mandru de mine!

Lasand la o parte gluma, observ ca schimbarea apare atat de neasteptat pe cat de neasteptat ma asteptam sa apara (adica nu ma asteptam deloc). Brusc, si cu urmari ... neasteptate! Nu simt atat de multe cum speram eu, insa reactionez mai puternic in ciuda a ceea ce simt, iar in final rasare de nicaieri o intrebare ce pregateste gandurile pt perioada indelungata in care voi fi pe ele:

De ce ma gandesc continuu la ea??

22.12.2010

01:10

Si intuneric se facu!

END!!!

:)

Si intuneric se facu!
END!!!