"[...]" = perioada mai lunga de timp

 "(...)" = o parte neimportanta din conversatie

Intamplari enumerate in ordine cronologica:
1. Stresat de o apucatura a tatei, urmata de una a mea, ma refugiez in pod aprizandu'mi tigara. O sting, si apare ea la intrare zicand ofensata ca am fumat. [...]
'Nu stii ce gandesc' zic.
'Pai da, ma rog (...)' zice.
'Ciar NU stii ce gandesc...'
Fata mirata, inchei rapid discutia si o ignor.
2. Mananc. Vine ea la masa.
'Auzi, tu ce ai vrea sa te faci cand o sa fii mare?'
'?!?' - eu.
'Pai, ai vrea sa fii chirurg de exemplu? Sa operezi oameni? (... ceva cu sange in exces, nu'mi amintesc exact)
'Nu... cred..... De ce?' (...)
'Tie de ce iti e frica?' zice.
'Adica??'
'De ce iti e tie frica?'
'In acest moment nu imi e frica de nimic.' raspund, rece.
'De nimic? (aprob) Nici de moarte?'
'In acest moment nimic...'
'(Relativ mirata) Nici de moarte?'
'...'
'Sa stii ca ai avut dreptate: nu stiu ce gandesti' [...]
Inchei discutia cat mai repede si intru in camera mea. Caietul... Caietul era intr'o alta pozitie fata de cum il lasasem...
3. (...) 'Si ca sa reusesti ar trebui sa fii printre cei optimisti' zice el. 'Tu unde crezi ca te aflii acum?'
'(Rezumat) La mijloc. Lucrurile pozitive si cele negative sunt de o greutate egala.' raspund.
'... Si ar trebui sa scapi de gandurile negative. Ce scrii (confirmarea pentru banuiala referitoare la inceputul discutiei anterioare) nu te ajuta in privinta asta. De ce scrii in asa fel?'
'Ma descarc.' zic, sec.
'Te descarci de...?! Ai prea multe probleme pe cap? Te asteapta copiii infometati acasa si nu stiu eu?' ma intreaba el pe un ton din ce in ce mai sarcastic. 'De ce scrii numai cu moarte, morti, si din astea? De ce asa rece?'
'Stii, atunci cand scriu un cuvant incep crearea unui nou univers. Si asta ma duce mai departe. Din universul meu fac orice, si "testez" orice pe el, in el. E foarte placut. Si ma ajuta sa ma relaxez deseori.' gasesc eu o explicatie data ulterior (dupa perioada in care vedeam totul 'negru') intrebarii "De ce scriu asa?".
[...]

Sincer? Ma descarc pur si simplu, pentru ca numai asa o pot face. Nu pot sa rostesc mai mult de 2 propozitii fara a se intelege orice altceva decat ceea ce am vrut sa zic, si de aici reprosuri, discutii in contradictoriu, etc.
Cum altfel sa fac? Sa comunic cu voi doi? Ma bucur ca e o intrebare retorica deoarece si aici s'ar fi inteles foarte multe lucruri asa cum vi s'ar fi ivit voua in minte.
Iar asta ce explica? Faptul ca nu ati vorbit cu mine. Faptul ca nu ascultati nici macar in rarele ocazii in care am nevoie sa vorbiti cu mine. Faptul ca nu cunoasteti macar o trasatura de caracter a unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei (asta ca sa nu zicem fizica), si dintr'a 3'a nu stiti ce inseamna o zi obisnuita de'a mea la scoala. Nu puneti la socoteala cea mai mica nevoie pe care o am, dar aveti pretentii sa va calc pe urme nestiind de fapt ca nu ma cunoasteti deloc.
Si daca tot ce zic e neimportant, iar prietenii de la varsta asta sunt facuti ca sa dispara imediat cautand altii pentru a'si forma caracterul... Mie ce imi ramane de facut?
Sunt si eu om, totusi...
Sunt om...!


Si intuneric se facu!
END!!!

01.07

E prima oara in ultimul timp cand parca simt ca imi e dor de vechea rutina...
Parca scoala nu mai e ceva atat de grav precum credeam intr'o vreme.
Si parca totusi nu imi arde total de asta. E doar un simtamant in strafunduri, cu toate ca as vrea sa imi fie dor si chiar daca tot incerc sa ma gandesc mai des la anumite persoane cu care frecvent vorbesc in speranta ca o sa imi fie cu adevarat dor de acestea, insa cuvintele (mai ales cele scrise) nu ma afecteaza cu nimic.
Cel mai evident este ca vreau sa inceteze cu totii pentru a ma lasa cufundat de rutina actuala, chit ca s'a modificat (total) de nici macar doua saptamani. Vreau sa ies in fiecare zi la tigarica ascunsa in spatele dulapului, la vedere, cu greu cumparata in asemenea imprejurimi, tigarica cu cafea de dimineata, iar dimineata care mai degraba e pranz deoarece ora 11 (sau 12) nu pare a fi o ora asa normala de trezire.
Apoi sa'i astept pe parinti care in pauza de pranz vin sa stea cu noi o juma' de ora, dupa sa trecem pe la iepuri si sa vedem daca tine cu adevarat cusca abia facuta, urmand ca pe la un 7 sa mergem 'pe sosea' in ideea ca varu'mio sa isi vada prietena suparacioasa iar eu sa stau deoparte, schimband din cand in cand cateva cuvinte cu X sau Y si sperand ca poate aceasta alta 'ea' va inceta cu privirile ciudate si ciudat de deosebite care au rol doar sa ademeneasca (punct).
Iar in final un film bun merita urmarit pana la la un 1 - 1 juma' ca apoi sa mai stau o jumatate de ora intrebandu'mi melancolia in ce stare mai e...
Simplu, totul e calculat si nici ca ar merge mai bine. Dar simt remuscari ca nu imi pasa cand primesc cate un mesaj cu 'Wow, abia asteptam sa revii la bucale sa ne vedem cu totiiii!', dar remuscarile se datoreaza in primul rand ignorantei mele de a raspunde expresiv si cu aceeasi tonalitate data acestor cuvinte.
Imi doresc multe lucruri, insa stiu ca cel putin majoritatea lucrurilor dintr'o lista de dorinte nu se indeplinesc, asa ca stiind ca... daca as pune ignoranta prima de pe lista lucrurilor pe care mi le doresc ar trebui sa scap de ea, corect?

01:51
01.07.2011


Si intuneric se facu!
END!!!

De prin arhiva - note

Nu'mi amintesc daca am simtit cu adevarat asta pentru cineva, dar se pare ca acuma simt si e tot ce conteaza. Esti altfel, foarte ciudata (bineinteles, in sensul pozitiv), esti naturala si cu o rezistenta foarte mare. Am observat de la inceput asta si a fost primul lucru pe care l'am admirat la tine. Incapatanarea ta se imbina foarte usor cu modestia si sarcasmul, si probabil din cauza asta ii scoti din sarite pe toti. Eu am rabdare, si cand ai spus ca ai nevoie de timp am inteles. Probabil par toate mult prea coplesitoare in acest moment pentru tine.
Rabdare voi avea mereu, nu conteaza cat o sa tina perioada, atata timp cat tu esti bine. Nu vreau sa vad cum o sa fie peste un an fara tine, si chit ca spunand asta am facut primul pas spre a'mi imagina, nu o voi face iar, imi voi controla imaginatia pentru ca nu vreau sa'mi imaginez o lume fara tine.

In primul rand pentru ca mi'am dat seama de ceva. Dupa cum am spus si la inceputul mesajului, acum simt, si imi dau seama cum e.
Esti prima careia i'am spus ca o i*****. Poate nu inseamna asa mult asta, dar pentru mine unul e ceva totusi :D
Si cand zic ca sper sa fii si ultima careia ii spun asta ma refer la faptul ca vreau sa iti tot zic asta cel putin cateva zeci de ani.
""Esti prea buna ca sa mori!"" :-)
Te rog sa te mai gandesti la viitorul tau, caci pana la urma ce s'a ivit nu e o sansa, ci o problema grava, dar trecatoare!
Te i*****!
(mesaj scris in 58 min!)


Am preferat cenzura in locul unui anumit cuvant. A trecut vremea lui, that's the point...


Si intuneric se facu!
END!!!

22.05

Pur si simplu nu am chef.
Vreau sa ascult o melodie, si nu`mi pot da seama care ar fi aceasta.
Vreau sa zambesc, vreau sa ma bucur de moment, vreau sa nu mai am starea asta, si chiar nu am cum.
E ciudat, imi e dor subit de multe lucruri, si regret ca am facut multe alte lucruri. Vreau sa incerc sa cer iertare multor persoane, sau sa vorbesc normal cu ele, si nu pot, nu gasesc rostul insa nici nu vreau asta cu adevarat. Daca intr`adevar doream asta, o faceam cu ceva timp in urma
E una din starile alea in care consider ca sunt sub orice critica, ca nu exista consolare si nici persoane care sa incerce sa ma ajute. Si chiar cred ca nu exista.
Nici nu vreau sa existe.
In acest moment, nu vreau sa existe nimeni, nimic, si sunt foarte curios daca dimineata la 4 e cu adevarat sfarsitul lumii. Sunt foarte curios si abia astept sa se termine totul. Sa se incheie.
Mort, caput... etc...
Ce poate face un om sa zambeasca? Un alt zambet, desigur. O vorba sincera, un 'Tu chiar existi, esti adevarat', si sa stiu ca nu este doar in mintea mea.
Pentru ca nu stiu exact daca totul e in mintea mea.
Universul este compus din nimic. Universul exista oriunde, asadar mintea fiecaruia este un univers, (logic) nelimitat. Mintea mea este un nimic, si totusi este un univers al dracu` de complex caruia incerc sa ii gasesc imitele... Si asta, pentru ca pur si simplu nu are limite!
'Caut frumosul in tot ce`i urat' (Cheloo) si cu siguranta exista, si ori'ce lucru prost al meu e la fel de bun ca al tau' (Spike).
Imi e dor de cipele hidoase in care stateam cu fostii colegi si nu stiam ce sa zicem, sau de clipele in care stateam cu S. si taceam stiind ca stricam tot farmecul daca vorbim, si toate acestea fiindca pur si simplu au existat, ca au facut parte din trecut si ca au fost candva 'prezentul'.
Trebuie sa ne bucuram de moment, stii? Ce moment frumos este cel actual? Niciunul. Asa cum nici un moment nu e frumos deloc, dar exista. Frumosul il vedem din cauza avantajelor, dar problema este ca exista si dezavantaje. Avantaje pentru viitorul nostru, dezavantaje de asemenea, pentru viitoarea noastra lume perceputa de noi ca 'idea', insa care e compusa numai si numai din material...
Vreau, imi doresc, si sper sa ajung pe urmele mamei. Sa traiesc mai multe vieti, pentru a strabate diferite niveluri de dezvoltare spirituala, pentru a sti ca exista viata dupa moarte si ca nu exista PUNCT, dupa moarte (moarte si atat, crapam degeaba).
'Nu traim degeaba, dupa ce murim lasam in spate ceva'... si noi?! Noi ce facem dupa ce murim? Toata viata ajutam la dezvoltarea omenirii, insa fiecare mentalitate are o foarte mare doza de egoism, asa ca de ce sa nu existe si aici? Nu vreau sa ajut la dezvoltarea omenirii, vreau sa fac in viata numai ce`mi place, si o sa omor cate persoane pot doar ca sa ma simt bine, pentru ca dupa nu o sa mai stiu nimic. Ce ma intereseaza pe mine de majoritate, de viitor, de oricine, atata timp cat acestor lucruri nu le pasa de mine? Asta inseamna reciprocitate. Asta inseamna sa traiesti, sa stii ca existi, anume sa faci ce vrei fara sa iti fie teama de urmari. Chiar daca peste o suta de ani generatiile care vor urma dupa mine vor suferi din cauza a ceea ce am facut, macar nu am facut`o degeaba. Am trait in adevaratul sens al cuvantului. Ce imi pasa mie de viitor atata timp cat exista prezent si trebuie sa profit de situatie?
Normalitatea nu este comuna. Normalitatea este perceputa diferit de fiecare, asadar fiecare e normal in felul sau. Cu ce e mai anormal cel mai mare criminal comparativ cu pocaitii de la manastire? Ce vina are el ca s`a nascut dereglat?
E bagat in parnaie, chiar daca isi da seama ca putea face atceva satisfacator pentru sine in loc. Omul se schimba intr`o clipa, gandirea se adapteaza, si se rectifica si o ia pe 'calea normala', insa acest lucru nu se vede... Acest lucru este frumos, dar cum lumea nu mai e strans legata de sentimente si de lumea spirituala, nu poate vedea acest lucru.
Acest criminal este fiecare dintre noi. Eu sunt in fiecare dintre noi, asa cum si fiecare dintre noi se gaseste intr`o doza in ceilalti, dar putin diferit. Dar daca nu am facut asta, si am facut 'lucruri bune' in loc nu inseamna ca nu sunt el, pentru ca la el normalitatea in momentul respectiv in asta consta.
Nu conteaza ce fac, deoarece ceilalti se schimba numai cum vreau eu, caci apartin universului meu.
Oricum murim.....


Si intuneric se facu!
END!!!