Schimbare...

Cand te adancesti prea mult in negura singuratatii ajungi sa nu mai poti privi direct lumea, ci in felul tau, ciudat.
De la ce mi`a venit tristetea asta, nu stiu, dar imi place sa ma regasesc atat de mult in unduirea degetelor mele spre a crea ceva abstract, incat am inceput creerea unui univers propriu, specific, perfect din anumite puncte de vedere, un refugiu, o libertate pe care n`am avut`o niciodata. Sentimentele par prea puterince, iar geamatul melancoliei devine un zbiarat isteric. Agonie...
Din ce cauza am atata rabdare? Si dc oricui ii place sa vorbeasca (mai mult sau mai putin) cu mine, de unde apar subiecte de discutie pt toti (mai ales ca varsta poate varia asa de mult)?
Imi place sa cred ca sunt un bun psiholog, renumele acesta este special, dar nu vreau sa ma caracterizez astfel. E o obisnuinta sa`i intrerup pe ceilalti, continuand cu ce ar fi vrut ei sa zica, si cu o completare de cateva cuvinte stricte in ciuda complexitatii ideii respective, urmand ca ei sa spuna 'Da, exact!' (s.a.). Mi se pare atat de amuzant, e asa captivant sa glumesc indirect pe seama ei, si ca ea sa accepte aceasta ultima faza.
Ma uimeste simplitatea firii umane, si gandirea redusa, robotica, de care da dovada majoritatea. Imi place totusi sa tin exceptiile de oameni foarte aproape, pt a face schimb de idei in discutii superioare, si multe altele, depinzand de ce tip de exceptie este respectivul/-a. Da, poate in momentul asta asa pare, poate ma laud dar am prea multe motive sa cred asta, ma consider si eu o exceptie, una care cauta propriile sentimente in tot ceea ce o inconjoara, una cu apucaturi primitive, dar normale datorita genei de carnivor a rasei. Apucaturile astea se manifesta datorita tristetii, care in functie de mentalitatea fiecaruia variaza de la o banala suparare la crime, chiar sinucidere. Poate ca din nou e prea formal cum vorbesc, insa firescul exista oriunde, pt ca avand fiecare dreptul la opinie, fiecare are dreptate in felul sau. De la aparitie incoace, omul a fost mereu criminal, si exista o urma care va putea fi schimbata (poate in proportii mai mari, poate in proportii mai mici), dar nu si eliminata, o parte care va persista, va dainui acolo undeva instigand omul la prostii. Asta probabil reprezinta dracusorul din fiecare, ce variaza in functie de sentimente, trairi, emotii.
Asa cum al meu se manifesta scriind in majoritatea timpului negativist, si tot asa pana cand scrisul nu o sa mai poata face fata ...
'Nu ma cunoaste, nu il/o cunosc, nimeni nu va stii ca eu am fost.'
Imi lipsea ceva atunci cand am creat aceasta fraza ce pare foarte logica, si care ascunde un gand atat de macabru. Incepusem sa cred ca nu voi mai avea sentimente curand, cu exceptia catorva simpatii, si incepusem sa observ cum dragostea devine respect, iar curiozitatea devine indiferenta. Eram martorul propriei modificari la nivelul sentimentelor, ceva evident, inevitabil si categoric.
Cat de dor imi e de momentele in care priveam ideea de sinucidere ca pe o banalitate, cand, ascultand muzica la calculator, dadeam cate un ochi spre balcon, spre balustrada, meditand...
Cat de dor imi e cinele la care priveam ba cutitul, ba persoana alaturata (nu am cum sa specific), in timp ce tot felul de moduri de a finaliza imi treceau prin minte.
Cat de dor imi era de un anumit tip de dor in acele momente, momente in care fericirea era factorul principala, prin simpla sa inexistenta. Fericirea de care aveam nevoie atunci nu era reprezentata de rasul provocat de un banc, de amintirea unei intamplari hazlii, s.a., ci era implinirea aceea anume, suprema stare de suflet pe care cineva o poate avea.
Socul disparitiei acestui lips mi`a cutremurat brutal prezentul intorcandu`ma la realitate. Ce uimit am fost realizand cat de mult aveam nevoie de atingerea unei persoane anume. Aparitia acesteia din senin a fost atat de neasteptata incat inca incerc sa`mi revin, incerc sa ma regasesc dupa vechiile mele criterii si nu mai am cum, caci acestea aproape ca nu mai exista. Eul adevarat s`a ascuns in spatele mastilor pt a remedia durerea, insa mastile au prins personalitate si au devenit exact opusul a ceea ce trebuiau a fi, chit ca inca mai simt nevoia perioadei masochismului de atunci...